Originea religiei lui Pavel

Domnia lui Isus (Partea 5)

De John Gresham Machen

În mod cert, faptul că creștinii foloseau un titlu care era folosit și în culturile păgâne nu stabilește nicio dependență de păgânism. Căci titlul "Domn" era aproape la fel de bine stabilit ca o desemnare a divinității ca și termenul "Dumnezeu". Indiferent care ar fi fost originea utilizării religioase a cuvântului, acea utilizare a devenit o parte a limbii grecești. Un misionar care dorea să proclame pe Dumnezeul cel adevărat era obligat, dacă vorbea în greacă, să folosească termenul "Dumnezeu", care, desigur, fusese folosit în religia păgână. Așadar, dacă dorea să-l desemneze pe Isus ca Dumnezeu, printr-un cuvânt care în același timp să-l distingă de Dumnezeu Tatăl, el era obligat să folosească cuvântul "Domn", deși și acel cuvânt fusese folosit în păgânism. Nici într-un caz, nici în celălalt, utilizarea unui cuvânt grecesc nu implica cea mai mică influență a concepțiilor care fuseseră atașate cuvântului într-o religie politeistă.

Dar a existat un motiv mult mai puternic pentru aplicarea termenului grec "Domn" lui Isus decât cel găsit în utilizarea sa generală în rândul popoarelor vorbitoare de greacă. Utilizarea religioasă a termenului nu a fost limitată la culturile păgâne, ci apare și, dacă este posibil, chiar mai ferm stabilit, în Septuaginta, adică în Vechiul Testament grecesc. Cuvântul "Domn" este folosit de Septuaginta pentru a traduce "Iahve" din textul ebraic. Ar fi complet irelevant să discutăm motivele care i-au ghidat pe traducători în alegerea acestui cuvânt anume. Fără îndoială, un cuvânt pentru "Domn" a fost cerut de asocierile care s-au acumulat deja în jurul cuvântului ebraic. Și pot fi sugerate diverse motive pentru alegerea lui "kyrios" în locul altui cuvânt grec care înseamnă "stăpân". Poate că sensul rădăcinii lui "kyrios" a exprimat mai bine ideea care se dorea; poate, de asemenea, un sens religios a fost deja atașat lui "kyrios", pe care celelalte cuvinte nu îl posedau. În orice caz, indiferent care ar fi fost motivul, "kyrios" a fost cuvântul care a fost ales.

Și faptul este de importanță capitală. Pentru că tocmai printre cititorii Septuagintei s-a făcut drum creștinismul la început. Septuaginta era Biblia sinagogilor evreiești, iar în sinagogi citirea ei era auzită nu numai de evrei, ci și de mulțimi de neevrei, "temătorii de Dumnezeu" din Cartea Actelor. Cu "temătorii de Dumnezeu" a început misiunea către neevrei. Și chiar acolo unde erau convertiți neevrei care nu trecuseră deloc prin școala sinagogii în perioada foarte timpurie, poate că astfel de convertiți erau puțini - chiar și atunci Septuaginta era folosită imediat în instruirea lor. Astfel, când misionarii creștini foloseau cuvântul "Domn" pentru Isus, ascultătorii lor știau imediat ce înțelegeau. Știau imediat că Isus ocupă un loc pe care numai Dumnezeu îl ocupă. Pentru că acest cuvânt "Domn" este folosit de nenumărate ori în Scripturile grecești ca numele cel mai sfânt al Dumnezeului covenit al lui Israel, și aceste pasaje erau aplicate în mod liber lui Isus.

Acest folos al Septuagintei al termenului "Domn", cu aplicarea pasajelor Septuagintei la Isus, care apare ca o chestiune de curs în Epistolele lui Pavel, a fost de o importanță mult mai mare pentru misiunea creștină timpurie decât folosirea termenului în culturile păgâne. Și aruncă o lumină mult mai puternică asupra semnificației originale a termenului așa cum este aplicat lui Isus. Dar utilizarea păgână este interesantă, iar prezentarea ei de către Bousset și alții ar trebui să fie primită cu recunoștință. Un fapt important a fost stabilit din ce în ce mai ferm de cercetarea modernă - faptul că cuvântul grecesc "kyrios" în primul secol al erei noastre a fost, oriunde se extindea limba greacă, o desemnare distinctă a divinității. Utilizarea comună a cuvântului a persistat; cuvântul încă exprima relația pe care o stăpânește stăpânul față de sclavii săi. Dar cuvântul a ajuns să fie un termen caracteristic religios, și el apare în Noul Testament în sens religios, mai ales așa cum este fixat de Septuagintă.

Astfel, nu este în conformitate cu utilizarea Noului Testament atunci când Isus este numit, de către anumite persoane din Biserica modernă, "Stăpânul", mai degrabă decât "Domnul". Uneori, poate, această utilizare este adoptată într-o protestare conștientă împotriva concepției Noului Testament despre divinitatea lui Cristos; Isus este vorbit ca "Stăpânul", în foarte mare măsură așa cum liderul unei școli de artiști este vorbit ca "Stăpânul" de către adepții săi. Sau, cuvântul înseamnă pur și simplu cel ale cărui porunci trebuie să fie ascultate. Dar, uneori, moda modernă este adoptată de bărbați și femei evlavioși, cu ideea că cuvântul englezesc "Domnul" a fost uzat și că utilizarea cuvântului "Stăpânul" este o abordare mai apropiată de sensul Testamentului grec. Această noțiune este falsă. În traducerea denumirii Noului Testament a lui Isus, nu ar trebui să dorim să revenim la sensul original al cuvântului "kyrios". Căci cuvântul grec a suferit deja o dezvoltare, și așa cum este aplicat lui Isus în Noul Testament, era în mod clar un termen religios. Avea exact asociațiile religioase pe care le posedă acum cuvântul englezesc "Domnul". Și pentru foarte mult același motiv. Asociațiile religioase ale cuvântului englezesc "Domnul" se datorează utilizării Bibliei; și asociațiile religioase ale cuvântului "kyrios" din Noul Testament se datorau, de asemenea, utilizării Bibliei - utilizarea Septuagintei. Creștinii, deci, ar trebui să-și amintească faptul că "o mică învățare este un lucru periculos". Substituiția uniformă a lui "Stăpânul" pentru "Domnul" în vorbirea despre Isus are doar o aparență falsă de prospețime și originalitate. În realitate, uneori înseamnă o abatere de la spiritul utilizării Noului Testament.

În consecință, Bousset a prestat un serviciu în reliefarea clară a sensului religios al cuvântului "Domnul". Dar el nu a reușit să explice aplicarea acelui cuvânt la Isus.

Dificultăți suplimentare, în plus, îi înconjoară teoria lui Bousset. Termenul "Domn" așa cum este aplicat lui Isus și atitudinea religioasă față de Isus exprimată prin termen, a apărut, potrivit lui Bousset, în reuniunile unor comunități precum cea de la Antiohia și sub influența concepțiilor păgâne. Dar, desigur, explicația lui Bousset cu privire la originea paulinismului încă nu a fost complet prezentată. Paulinismul este ceva mult mai mult decât o închinare extatică a unui zeu de cult; relația personală cu Hristos domină fiecare departament al vieții apostolului.

Bousset recunoaște acest fapt. Religia lui Pavel, el admite, este ceva mult mai mult decât religia care a fost exprimată în reuniunile Bisericii din Antiohia. Dar el presupune că celelalte elemente ale religiei lui Pavel, de mare anvergură cum sunt ele, aveau cel puțin punctul lor de plecare în cult. Aici se află unul dintre cele mai puțin plauzibile elemente din întreaga construcție. Bousset a subestimat caracterul individualist al religiei lui Pavel. Cel puțin el nu a reușit să arate că viața paulină "în Hristos" sau "în Domn" a fost produsă prin dezvoltarea din experiențele extatice din reuniunile Bisericii din Antiohia.

Dar dacă religia individualistă a lui Pavel s-a dezvoltat din "cult", cum s-a dezvoltat ea? Cum trebuie explicată introducerea noilor elemente? Bousset a atacat această problemă cu multă seriozitate. Și el încearcă să arate că religia lui Pavel așa cum apare în Epistole s-a dezvoltat din religia de cult a Antiohiei prin identificarea "Domnului" cu "Duhul" și prin generalizarea și eticizarea concepției despre activitatea Duhului.

Doctrina paulină despre Duh, crede Bousset, a fost derivată din religia mistică păgână a epocii elenistice. Fără să mai vorbim despre chestiunea terminologiei - deși Bousset consideră că argumentele lui Reitzenstein sunt în esență corecte - dualismul pesimist fundamental al lui Pavel se baza, potrivit lui Bousset, pe acel tip larg răspândit de gândire și viață care apare în religiile misterice și în scrierile hermetice. Potrivit acestei modalități pesimiste de gândire, mântuirea nu putea fi niciodată atinsă de natura umană, nici măcar cu ajutorul divin, ci numai printr-un nou început complet, produs prin substituirea naturii divine în locul omului vechi. Potrivit lui Bousset, apostolul Pavel a extins acest supranaturalism, această concepție despre dominarea puterii divine în viața nouă, mult dincolo de limitele cultului sau ale experiențelor vizionare; Duhul a fost făcut să fie principiul dominant al vieții creștine; nu numai profeția, limbile, vindecarea și altele asemenea erau acum considerate rodul Duhului, ci și iubirea, bucuria, pacea, îndelungă răbdare, bunătatea, credincioșia, blândețea, înfrânarea. Dar această extindere paulină a activității Duhului, insistă Bousset, nu a implicat cea mai mică slăbire a supranaturalismului care era caracteristic concepției originale; Duhul care a produs iubirea, bucuria, pacea, avea la fel de puțin de-a face cu duhul omenesc ca și Duhul care a făcut pe oameni să vorbească în limbi. Și supranaturalismul care aici apare în formă glorificată a fost derivat, concluzionează Bousset, din religia mistică păgână a epocii elenistice.

Acest punct de vedere a fost deja discutat, iar slăbiciunea lui a fost subliniată. Doctrina paulină a Duhului nu a fost derivată din păgânismul contemporan. Dar expunerea teoriei lui Bousset încă nu a fost finalizată. Duhul ale cărui activități au fost extinse de Pavel în cele mai intime adâncimi ale vieții creștinului a fost identificat, spune Bousset, cu "Domnul" (2 Cor. ii. 17). Această identificare a exercitat o influență importantă asupra ambelor elemente care au fost reunite; a exercitat o influență importantă asupra concepției atât despre "Domnul", cât și despre "Duhul". Dacă "Domnul" a fost identificat sau adus într-o relație foarte strânsă cu Duhul, și dacă activitatea Duhului s-a extins în întreaga viață, atunci "Domnul" nu mai putea fi pentru Pavel doar zeul cultic care era prezent în adunările Bisericii. Dimpotrivă, El ar fi trebuit să fie prezent pretutindeni unde era prezent Duhul - adică El ar fi trebuit să fie acela în care creștinul a trăit și s-a mișcat și a avut ființa sa. Astfel, Pavel a putut forma fraza uimitoare "în Cristos" sau "în Domnul", pentru care Bousset admite că nu există nicio analogie în religia păgână. Pe de altă parte, concepția despre Duhul, crede Bousset, a fost în mod necesar modificată prin conexiunea sa cu "Domnul". Prin identificarea cu o persoană reală care a trăit doar cu câțiva ani în urmă, "Duhul" a primit o calitate personală pe care altfel nu o poseda. Sau, pentru a spune același lucru în alți termeni, fraza paulină "în Domnul" nu este exact același lucru ca fraza "în Duhul"; căci posedă un caracter personal peculiar. "Această amestecare remarcabilă de abstracție și personalitate", spune Bousset, "această conexiune a unui principiu religios cu o persoană care a umblat aici pe pământ și a suferit moartea aici, este un fenomen de putere și originalitate deosebită."

În acest moment, Bousset este în pericol de a fi infidel principiilor fundamentale ale reconstrucției sale; el este în pericol de a aduce religia lui Pavel în legătură cu persoana concretă a lui Isus. Dar el detectează pericolul și îl evită. Nu trebuie să se presupună, spune el, că Pavel a avut o impresie foarte clară despre caracteristicile lui Isus istoric. Căci dacă ar fi avut o astfel de impresie, el niciodată nu ar fi putut să-l conecteze pe Isus cu o abstracțiune cum ar fi Duhul. Toate lucrurile care-l interesau, deci, erau faptul că Isus a trăit și mai ales că a murit.

Cu toate acestea, se crede că aceste fapte goale au fost suficiente pentru a da noțiunii lui Pavel despre Duhul-Domn acel caracter personal deosebit care stârnește admirația lui Bousset! Adevărul este că Bousset se confruntă în acest moment cu dificultatea care afectează orice explicație naturalistă a genezei religiei lui Pavel. Problema este că o conexiune strânsă a lui Pavel cu Isus istoric este cerută în mod imperativ de istoric pentru a da relației lui Pavel cu Hristos acea calitate personală caldă care strălucește de pe fiecare pagină a Epistolelor; în timp ce, pe de altă parte, o separare largă a lui Pavel de Isus istoric este cerută în mod la fel de imperativ pentru ca Pavel să nu fie împiedicat de tradiția istorică în a-l ridica pe Isus la demnitate divină și a-l aduce în legătură cu Duhul lui Dumnezeu.

Critica modernă a oscilat între cele două cerințe; ea încearcă să păstreze drepturile fiecăreia. Bousset este mai impresionat de a doua cerință; Wernle, adversarul său, este mai impresionat de prima. Dar amândoi se înșeală. Există realmente o singură cale de ieșire din dificultate. Este o cale veche și radicală. Dar lumea științifică s-ar putea să se întoarcă la ea până la urmă. Dificultatea fundamentală în explicarea originii paulinismului nu va dispărea niciodată prin ignorarea ei; ea nu va ceda niciodată la compromisuri de orice fel. Ea va dispărea numai când Isus va fi recunoscut ca fiind realmente ceea ce Pavel presupune că este El și ceea ce toate Evangheliile Îl reprezintă ca fiind — Fiul veșnic al lui Dumnezeu, venit pe pământ pentru răscumpărarea omului, acum așezat din nou pe tronul slavei Sale și lucrând în inimile discipolilor Săi prin Duhul Său, așa cum numai Dumnezeu poate lucra. O astfel de soluție n-a fost niciodată atât de nepopulară ca astăzi. Acceptarea ei va implica o revoluție copernicană în multe domenii ale gândirii și vieții umane. Dar refuzul unei astfel de acceptări a lăsat o problemă istorică care până în prezent n-a fost soluționată.

La un moment dat, Bousset admite, religia lui Pavel se baza pe un fapt istoric. Ea se baza pe moartea lui Isus. Dar interpretarea paulină a morții lui Isus a fost derivată, crede Bousset, în aspecte importante din religia păgână contemporană; noțiunea paulină de a muri și a învia cu Hristos s-a format sub influența concepției păgâne larg răspândite despre zeul muritor și înviat. Această afirmație a devenit destul de comună printre cercetătorii recenti; materialul în sprijinul ei a fost colectat într-o formă convenabilă de M. Brückner. Dar, în realitate, dovezile în sprijinul afirmației sunt de cel mai slab fel. Recenzia religiei elenistice care a fost încercată în Capitolul VI a relevat, într-adevăr, faptul că anumiți zei, în special Attis, Adonis și Osiris, erau reprezentați mai întâi ca murind și apoi ca fiind resuscitați. Similaritatea acestor figuri între ele poate fi explicată, poate, prin ipoteza că toți erau inițial zei ai vegetației, a căror moarte și resuscitare reprezentau ofilirea vegetației în toamnă și reînnoirea ei în primăvară. La prima vedere, paralela dintre acești zei și Isus poate părea izbitoare. Isus a fost, de asemenea, reprezentat ca murind și ca revenind la viață din nou. Dar care este semnificația paralelei? Poate însemna că întreaga povestire a Noului Testament despre moartea și învierea lui Isus a fost derivată din aceste mituri ale vegetației? O astfel de concluzie a fost trasă de anumiți cercetători moderni. Dar, desigur, această concluzie este absurdă și nu este favorizată de Bousset. Istoricitatea esențială a credinței în învierea Lui printre prietenii săi intimi stă prea ferm pentru a fi zguduită de orice teorie a dependenței de mitul păgân. Astfel, argumentul tras din paralela dintre povestirea Noului Testament și mitul păgân al zeului muritor și înviat dovedește prea mult. Dacă dovedește ceva, dovedește că povestirea Noului Testament despre înviere a fost derivată din mitul păgân. Dar o astfel de vedere nu a fost susținută de niciun istoric serios. Prin urmare, va trebui să se admită că paralela dintre credința că Adonis și Osiris și Attis au murit și au înviat din nou, și credința că Isus a murit și a înviat din nou nu a fost produsă de dependența unei povestiri de cealaltă. Va trebui să se recunoască, deci, că o paralelă nu înseamnă întotdeauna o relație de dependență. Și dacă nu o face într-un punct, poate că nu o face nici în altele.

Dar Bousset va insista că, deși povestea Noului Testament despre moartea și învierea lui Isus nu a fost inițial produsă de mitul păgân, totuși influența concepției păgâne s-a făcut simțită în interpretarea pe care Pavel a dat-o povestirii. Pavel credea că creștinul împărtășește soarta lui Hristos - a murit cu Hristos și a înviat cu Hristos. Dar o concepție similară apare în religiile păgâne. Expresia clasică a acestei idei apare în cuvintele adesea citate raportate de Firmicus Maternus: "Fiți de bună voie, inițiați, fiindcă dumnezeul este salvat; căci nouă ne va veni mântuirea din necazuri."

Dar trebuie amintit că mărturia lui Firmicus Maternus este foarte târzie, iar dovezile pentru prevalența concepției în perioada timpurie sunt oarecum rare.

Afirmțiile încrezătoare ale scriitorilor recenti cu privire la aceste chestiuni sunt pur și simplu uimitoare. Cititorii neavertizați sunt susceptibili să aibă impresia că investigatorul poate reconstrui concepția unui zeu muritor și înviat, și a rolului pe care îl au cei care îl adoră în moartea și învierea sa, pe baza unei vaste rezerve de informații în sursele existente. În realitate, nimic de acest fel nu este cazul. Informațiile existente despre concepția în cauză sunt extrem de sărace și, în mare parte, datează de mult timp după perioada lui Pavel. Ar fi exagerat, într-adevăr, să afirmăm că concepția zeului muritor și înviat, cu semnificația sa religioasă, nu a existat înainte de perioada paulină. Un text egiptean antic, de exemplu, a fost citat de Er-man, care face bunăstarea celui care adoră să depindă de cea a lui Osiris: "După cum Osiris trăiește, și el va trăi." Foarte probabil, astfel de concepții au fost legate și de jelirea și bucuria ulterioară pentru Attis și Adonis. Dacă concepția a existat în perioada pre-paulină, nu rezultă că a fost comună. Cu siguranță, prevalența sa a fost enorm exagerată în ultimii ani. Împotriva unor astfel de exagerări, J. Weiss—care cu siguranță nu poate fi acuzat de lipsă de simpatie față de metodele de religie comparativă aplicate Noului Testament—a atras atenția pertinent asupra lui 1 Cor. i. 23. Hristos crucificat, spune Pavel, era "pentru neamuri o nebunie." Acest lucru nu arată că neamurile printre care a lucrat Pavel erau foarte familiare cu noțiunea de zeu muritor. Dacă argumentele lui Brückner ar fi corecte, dacă concepția zeului muritor ar fi fost la fel de comună în zilele lui Pavel cum presupune Brückner, Crucea nu ar fi fost "pentru neamuri o nebunie"; dimpotrivă, li s-ar fi părut neamurilor a fi cel mai firesc lucru din lume.

Dar chiar dacă prevalența timpurie a concepției despre un zeu muritor și înviat, cu semnificația sa religioasă, ar fi fost mai bine stabilită decât este, dependența lui Pavel de această concepție în niciun caz nu ar fi fost dovedită. Căci concepția paulină este complet diferită. O diferență, desigur, este perfect de evidentă și este într-adevăr recunoscută în general - Christul paulin este reprezentat ca murind în mod voluntar și murind pentru oameni. "El m-a iubit", spune Pavel, "și S-a dat pe Sine însuși pentru mine." Nu există absolut nimic asemănător acestei concepții în cazul religiilor păgâne. Osiris, Adonis și Attis au fost surprinși de soarta lor; Isus a dat viața Sa în mod liber. Diferența este imensă; ea implică însăși inima religiei lui Pavel. Cum a fost cauzată diferența? De unde a derivat concepția paulină despre harul lui Cristos? A fost ea derivată de la Însuși Isus? A fost ea derivată din cunoașterea pe care Pavel o avea despre caracterul lui Isus? Presupunerea ar putea părea firească. Dar, din nefericire, din punctul de vedere al lui Bousset, ea trebuie să fie respinsă. Căci dacă Pavel ar fi avut vreo cunoaștere despre caracterul real al lui Isus, cum ar fi putut el vreodată să presupună că Isus, un simplu om, era Domnul ceresc?

O altă diferență este și mai fundamentală. Moartea și învierea zeilor păgâni a fost o chestiune de cult; moartea și învierea lui Hristos paulin a fost un fapt istoric. S-a observat în analiza religiei elenistice că culturile din religile păgâne erau mult mai puternic fixate decât miturile; în opinia cercetătorilor moderni, miturile au fost derivate din culte și nu invers. Astfel, în cazul "zeilor care mor și învie", cineva este izbit mai presus de toate de caracterul complet fluid al miturilor. Povestea lui Attis, de exemplu, este spusă în multe forme divergente, și nu pare să fi existat cel mai mic interes printre cei care îl venerau pe Attis pentru stabilirea oricărui cont autentic al morții și învierii zeului. În special "învierea" zeului abia apare în miturile lui Attis, Adonis și Osiris. Moartea și învierea reală au avut loc doar în cult. În fiecare an, în martie, cei care venerau pe Attis la Roma îl vedeau mai întâi pe zeu zăcând mort, așa cum era reprezentat de brad, și apoi se bucurau de învierea lui. Moartea și învierea nu erau concepute ca evenimente care s-au întâmplat o dată pentru totdeauna de mult timp în urmă. Ele erau mai degrabă gândite ca fiind evenimente care se întâmplau la fiecare celebrare a festivalului.

Tratarea paulină a morții și învierii lui Hristos este complet diferită. Într-adevăr, diferența este parțial obscurizată de Bousset; Bousset încearcă să arate că concepția paulină a morții și învierii credinciosului împreună cu Hristos a fost derivată din celebrarea sacramentelor. Dar nu ar putea exista o eroare mai radicală. Ceea ce este mai evident în Epistole este caracterul istoric al mesajului paulin. Religia lui Pavel era înrădăcinată într-un eveniment, iar sacramentele erau o modalitate de a prezenta semnificația evenimentului. Evenimentul a fost lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos în moartea și învierea Sa.

Aici se află cea mai profundă dintre toate diferențele dintre Pavel și religia contemporană. Pavelismul nu a fost o filozofie; nu a fost un set de direcții pentru evadarea din mizeria lumii; nu a fost o relatare a ceea ce a fost întotdeauna adevărat. Dimpotrivă, a fost o relatare a ceva care s-a întâmplat. Lucrul care s-a întâmplat, în plus, nu a fost ascuns în trecutul îndepărtat și slab luminat. Relatarea despre el nu a fost evoluată ca o justificare pentru formele religioase existente. Dimpotrivă, moartea și învierea lui Isus, pe care se baza evanghelia lui Pavel, s-au întâmplat doar cu câțiva ani în urmă. Și faptele puteau fi stabilite prin mărturie adecvată; martorii oculari puteau fi întrebați, iar Pavel apelează la martorii oculari în detaliu. Singurul pasaj, 1 Cor. xv. 1-8, este suficient pentru a plasa un gol imens între Hristosul paulin și zeii salvatori păgâni. Dar caracterul pavelismului nu depinde de un singur pasaj. Pretutindeni în Epistole, Pavel își pune toată viața sa pe adevărul a ceea ce spune despre moartea și învierea lui Isus. Evanghelia pe care Pavel a predicat-o era o relatare a ceva care s-a întâmplat. Dacă relatarea era adevărată, originea pavelismului este explicată; dacă nu era adevărată, Biserica se bazează pe o eroare inexplicabilă.

Această din urmă alternativă a fost examinată în discuția precedentă. Dacă Isus nu a fost Mântuitorul divin pe care Pavel spune că a fost, cum a apărut religia paulină de mântuire? Trei mari ipoteze au fost examinate și s-a constatat că sunt lipsite de valoare.

S-a arătat că pavelismul nu se bazează pe Isus al naturalismului modern; dacă Isus a fost doar ceea ce este reprezentat de istoricii naturalisti moderni, atunci ceea ce este cu adevărat distinctiv în Pavel nu a fost derivat din Isus. Stabilirea acestui fapt a fost o realizare notabilă a lui Wrede și Bousset. Dar dacă ceea ce este esențial în pavelism nu a fost derivat din Isus, de unde a fost derivat?

Nu a derivat, așa cum credea Wrede, din noțiunile apocaliptice precreștine despre Mesia; căci Mesia apocaliptic nu era un obiect de închinare și nici o persoană vie care să fie iubită. Nu a derivat nici din religia păgână, în conformitate cu ipoteza briliantă a lui Bousset; căci influența păgână este exclusă de mărturia lui Pavel însuși, iar paralelele păgâne se destramă complet. Dar chiar dacă paralelele ar fi de zece ori mai apropiate decât sunt, miezul problemei nici măcar nu ar fi fost atins. Miezul problemei se află în relația paulină cu Cristos.

Relația aceea nu poate fi descrisă printr-o simplă enumerare a detaliilor; nu poate fi redusă la termeni inferiori; ea este un lucru absolut simplu și indivizibil. Relația lui Pavel cu Cristos este o relație de iubire; iar iubirea există numai între persoane. Nu este un grup de idei care trebuie explicat, dacă se dorește să se explice paulinismul, ci iubirea lui Pavel pentru Mântuitorul Său. Iar acea iubire este înrădăcinată, nu în ceea ce a spus Cristos, ci în ceea ce a făcut Cristos. El "m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine." Acolo se află baza religiei lui Pavel; acolo se află baza întregii creștinătăți. Acea bază este confirmată de relatarea despre Isus care este dată în Evanghelii și, într-adevăr, în toate sursele. Ea este opusă numai de reconstrucțiile moderne. Iar reconstrucțiile acelea se destramă toate. Religia lui Pavel nu a fost întemeiată pe un complex de idei derivate din iudaism sau din păgânism.

Ea a fost întemeiată pe Isus cel istoric. Dar Isus cel istoric pe care se întemeia ea nu era Isus al reconstrucțiilor moderne, ci Isusul întregului Noul Testament și al credinței creștine; nu un învățător care a supraviețuit doar în memoria discipolilor Săi, ci Mântuitorul care, după ce lucrarea Sa de răscumpărare a fost făcută, încă trăia și putea fi încă iubit.

John Gresham Machen (1881-1937) a fost un cercetător american presbiterian al Noului Testament, care a condus o revoltă împotriva teologiei moderniste la Princeton și a fondat Seminarul Teologic Westminster, precum și Biserica Presbiteriană Ortodoxă.