Ghidul tinerei doamne pentru dezvoltarea armonioasă a caracterului creștin

Religia adevărată este în esență progresivă

de Harvey Newcomb

Schimbarea morală și spirituală profundă, pe care Scripturile o declară a fi necesară pentru mântuire, este comparată de Hristos și de apostoli cu o naștere nouă, pentru că este începutul vieții spirituale. Termenul de regenerare, însă, se aplică numai acestei schimbări la începutul ei, care este instantanee. Tânărul convertit, deci, este foarte pe bună dreptate numit de apostolul Petru un "prunc nou-născut". Este o mare greșeală, deci, să presupui că un adevărat creștin, care este într-o stare de spirit corectă, trebuie să se uite înapoi la perioada convertirii sale pentru exercițiile sale cele mai vii și mai viguroase de har sau pentru principalele dovezi ale faptului că se află într-o stare de har. Poate, într-adevăr, ca în acel moment să fie mai perceptibil, pentru că schimbarea de la o stare de natură la o stare de har este foarte mare. Și totuși această schimbare este imperfectă, iar cea mai mare parte a lucrării de "a dezvăli pe omul vechi" - de "a aduce trupul sub supunere și a-l ține în supunere" - rămâne încă de făcut; în timp ce "omul nou" trebuie să crească de la slăbiciunea copilăriei până la "statura unui om desăvârșit în Hristos Isus".

Religia adevărată trebuie, deci, să fie în esență progresivă. Aceasta este implicația clară a tuturor figurilor folosite în cuvântul lui Dumnezeu pentru a descrie lucrarea harului în inimă. Ea este comparată cu un grăunte de muștar, care este cel mai mic dintre toate semințele. Dar când încolțește, crește și își întinde ramurile până devine cea mai mare dintre toate ierburile. Frumusețea și potrivirea acestei figuri nu vor fi apreciate decât dacă luăm în considerare creșterea luxuriantă a plantelor în țările orientale. Dar nu ar trebui să așteptăm ca o astfel de plantă să încolțească imediat la maturitate deplină. Ciupercile sunt cele care se deschid complet crescute pentru a întâlni pentru prima dată soarele de dimineață; dar ele se ofilesc repede. Și nici nu ar trebui să așteptăm ca o astfel de plantă să devină staționară în creșterea sa, înainte de a ajunge la maturitate. Dacă încetează să crească, trebuie să existe un vierme la rădăcină sau o boală fatală, care va cauza ofilirea și moartea.

Lucrarea harului este de asemenea comparată cu drojdia; care este la început foarte puțină, încât prezența ei în făină poate fi abia percepută. Dar când începe să lucreze, crește și se extinde până când totul este dospit. Și totuși progresul ei poate fi împiedicat de frig; și procesul poate fi rareori restabilit, astfel încât să nu dăuneze producției. Așa și creștinul se va rar recupera de efectele dăunătoare ale apostaziei și ale răcirii în afecțiunile sale evlavioase.

Din nou, harul este comparat cu un izvor viu - o fântână ale cărei ape se ridică și trimit un flux constant. Cristos spune: "Apa pe care o voi da lui va fi în el un izvor de apă, izvorând în viață veșnică." Când aceste cuvinte au fost rostite, Domnul nostru ședea lângă o fântână adâncă, în conversație cu femeia din Samaria. După cum era obiceiul Lui, a atras învățătura din obiectele din jurul Său. El a îndreptat atenția ei de la apa care putea să stingă doar setea naturală, la apa vie, care răcorește sufletul. Dar ea, neînțelegându-L, a dorit să știe cum putea El să obțină apă vie dintr-o fântână adâncă, fără nimic cu care să o scoată. Pentru a arăta superioritatea apei vieții, El i-a spus că cei care beau din ea ar trebui să o aibă în ei, izvorând în mod constant de la sine, ca dintr-o fântână care overflowează.

Una dintre amintirile cele mai dragi din copilăria autorului este izvorul viu care curgea dintr-o stâncă lângă casa copilăriei sale. Cea mai severă secetă nu l-a afectat niciodată, iar în sezonul cel mai rece al unei ierni nordice, nu a înghețat niciodată. De multe ori, când se ridica dimineața, când vânturile reci fluierau în jurul casei, și totul părea sigilat cu îngheț veșnic, gheața și zăpada ar fi fumegat în jurul izvorului. Astfel, ca un flux constant, ar trebui să curgă harurile noastre, nefăcându-se mai puțin din cauza secetei sau sterilității celorlalți, topind inimile înghețate din jurul nostru.

"Cel drept", spune David, "va înflori ca un palmier; el va crește ca un cedru în Liban." Palmierul continuă să crească și să se înmulțească, și păstrează puterea și rodnicia sa probabil mai mult decât orice alt copac. De asemenea, este renumit pentru capacitatea sa de a-și înmulți propria specie, rădăcina sa producând un număr mare de lăstari; și când este plantat lângă un izvor viu în deșert, în curând se va găsi o mică pădure de palmieri care crește în jurul său. Acesta este unul dintre cei mai utili copaci, fiecare parte a sa fiind folosită în vreun scop util. A "înflori ca un palmier", deci, are o mulțime de înțelesuri. Acest lucru poate fi realizat de către creștin doar atunci când el progresează în propria sa creștere spirituală, contribuind, prin influența sa, la creșterea "copacilor de dreptate" în grădina Domnului, și fiind abundent în lucrări de folosință.

Cedrul este un copac veșnic verde. Nu își pierde verdeața, ca mulți copaci, și nu rămâne aparent lipsit de viață jumătate din an, și apoi încolțește din nou luxuriant pentru un anotimp scurt; ci creșterea sa este constantă și sigură. El este veșnic verde. A crește ca un cedru, deci, indică o progresie constantă în viața divină.

Motivele care ne îndeamnă să căutăm și să menținem un standard înalt de pietate sunt cele mai înalte care pot fi prezentate minților noastre. Gloria lui Dumnezeu o cere. Acesta este cel mai mare bine posibil. Ea este manifestarea perfecțiunilor divine celor sale creaturi inteligente. Această manifestare se face prin descoperirea lor lucrărilor de creație, providență și har, și prin imprimarea imaginii sale morale în inimile lor. În aceasta constă fericirea lor. În promovarea propriei sale glorii, deci, Dumnezeu exercită cel mai înalt grad de binefacere neselfică. Nimic nu poate adăuga la fericirea lui: nimic nu poate diminua-o. Dacă întreaga creație ar fi ștearsă, și Dumnezeu ar fi singurul fiind în univers, el ar fi încă perfect glorios și fericit în el însuși. Prin urmare, nu poate exista nici o egoism în menținerea propriei sale glorii. Gloria Creatorului este esențială pentru binele creaturii. Dorința de a-L glorifica pe Dumnezeu trebuie, deci, să fie principiul dominant al conduitei noastre, izvorul mișcării acțiunilor noastre.

Dar cum este gloria lui Dumnezeu promovată prin creșterea noastră în har?

1. Ea este manifestată nouă prin imprimarea imaginii Sale în inimile noastre și prin oferirea unei descoperiri spirituale a excelenței, purității și frumuseții naturii Sale morale.

2. Ea este manifestată altora, în măsura în care menținem o viață sfântă; căci astfel, imaginea morală a lui Hristos este exhibată, așa cum gloria soarelui apare în lumina reflectată a lunii.

3. Gloria lui Dumnezeu este promovată prin familiarizarea altora cu bogățiile harului liber și aducându-i pe ei la Hristos; căci, prin acel mijloc, ei primesc lumină spirituală pentru a contempla frumusețea și gloria perfecțiunilor divine, și imaginea Lui este imprimată pe sufletele lor.

Avem, de asemenea, o încurajare deosebită să țintim spre progres în lucrurile divine. Cuvântul lui Dumnezeu este plin de promisiuni pentru cei care caută să atingă înălțimi în cunoașterea divină și în sfințenie. Profetul Osea spune: "Atunci vom cunoaște, dacă ne vom strădui să cunoaștem pe Domnul: ieșirea Lui este pregătită ca dimineața; și El va veni la noi ca ploaia, ca ploaia de apoi și cea de dinainte pe pământ." Ieșirea Lui, pentru cei care se străduie să-L cunoască, va fi la fel de sigură, de regulată și de stabilă ca întoarcerea zilnică a dimineții; și la fel de progresivă ca soarele, când razele Lui se ridică de la răsărit și cresc în strălucire și intensitate, până când varsă căldura arzătoare și lumina clară și stabilă a zilei perfecte. "Dacă ne vom strădui să cunoaștem pe Domnul", mângâierile noastre vor fi la fel de constante, iar experiența noastră despre bunătatea Domnului va fi la fel de sigură ca succesiunea regulată a nopții și a zilei; și comuniunea noastră cu Dumnezeu și creșterea luminii vor fi la fel de stabile ca progresul soarelui de la răsăritul zorilor până la amiază. Pot exista nori ocazionali; dar ei se vor risipi repede, și Soarele Neprihănirii va străluci cu raze mai dulci și cu o strălucire mai înveselitoare.

El va veni la noi ca ploaia, ca ploaia de apoi și cea de dinainte pe pământ." În Palestina, ploaia nu cade, ca în țara noastră, în toate anotimpurile anului; ci ploile grele se coboară, pentru a uda pământul la timpul de semănat, pentru a face să crească și să încolțească sămânța; și aceste ploi sunt atât de abundente încât duc vegetația înainte cu progres constant, până aproape de recoltă, când cade "ploaia de apoi", pentru a coace recolta - pentru a da consistență bobului, astfel încât, când se va coace, să fie plin și gras. Dacă această ploaie de apoi nu vine, bobul se micșorează și se veștejește, astfel încât calitatea cerealelor se deteriorează și cantitatea se micșorează. "Ploaia de dinainte", în textul citat, ar părea să denote acea "împrospătare de sus", pe care sufletul o experimentează când "sămânța bună" a cuvântului încolțește mai întâi; și, dacă aceasta este abundentă, și tânărul convertit "va merge mai departe pentru a-L cunoaște pe Domnul", impulsul pe care îl primește atunci îl va duce mai departe într-un curs constant de creștere spirituală, până când vine "ploaia de apoi" pentru a coace roadele.

În experiența creștinilor care au făcut mari progrese în viața divină, există ceva foarte asemănător acestei "ploi de apoi". Ei merg înainte într-un curs constant, după convertirea lor, avansând mereu, deși, poate, mai puțin perceptibil în unele anotimpuri decât în altele, așa cum sunt anotimpuri în vegetație când lucrurile par să nu mai progreseze. Dar, în cele din urmă, după ce au urmat credincioși pentru a-L cunoaște pe Domnul, ei primesc o nouă ungere de sus. Duhul Domnului este vărsat peste ei din nou, ca "ploaia de apoi", pentru a coace creșterea harurilor creștinești. Se poate întâmpla, în creșterea vegetației în Orient, ca, pentru o perioadă înainte de "ploaia de apoi", seceta să fie atât de mare încât să facă grâul să se plece, și poate să pară că se va usca și veșteji.

Deci, adesea, înainte de această nouă experiență despre care vorbesc, creștinul este condus prin mari încercări, adesea depășind, în puterea ispitei și puterea convingerii, ceea ce a precedat prima lui experiență a milei iertătoare. Dar, când lumina strălucește din nou în mintea lui, el este scos într-un "loc larg" și contemplă "frumusețea Domnului" și gloriile harului Său, cu o viziune mai clară decât oricând înainte. Bogățiile deplinei asigurări se revărsă în sufletul lui, și pacea lui curge ca un râu care nu se usucă niciodată. El are descoperiri noi și mai clare ale slavei lui Dumnezeu și ale acelui mister divin și de nedescris de glorios, "Dumnezeu manifest în trup." Sufletul lui este ridicat în căile lui Dumnezeu, deși este extrem de smerit în sine și smerit înaintea lui Dumnezeu. El a schimbat "duhul de robie" cu "duhul de adopțiune." Mintea lui este în "pace perfectă, statornică în Dumnezeu." Și această "ploaie de apoi" aduce roadelor lui la maturitate. Iubirea și bucuria lui, precum și toate afecțiunile lui evlavioase, sunt mai pure și mai spirituale, cu mai puțină amestecătură de pasiune umană; credința lui este mai puternică, mai clară și mai statornică; răbdarea lui este întărită; el este mai îngăduitor, mai blând, mai smerit, mai umil, mai consecvent în temperamentul și purtarea lui în toate timpurile. El literal și cu adevărat "roduce roadă cu răbdare"; și roada lui rămâne și este văzută, spre gloria harului lui Dumnezeu. Și, la mulți, această învioreare este adesea repetată, pe tot parcursul unei vieți creștine lungi, făcându-i să "roducă roadă în sezonul lor".

Există ceva asemănător acestei "ploi aflate" în experiența sfinților din Biblie, așa cum se vede în cazul lui Iov, în încercarea lui, și al lui David și Petru, după căderile lor. La fel, o găsim și în amintirile creștiniilor eminenți, cum ar fi Bunyan, doamna Edwards (soția lui Jonathan Edwards), Edward Payson, James Brainerd, Taylor, Griffin și mulți alții. Doamna Edwards, pentru o perioadă lungă de timp, a bucurat, așa cum spunea, "de bogățiile deplinei asigurări." Ea a simțit "o resemnare neîntreruptă și completă față de Dumnezeu, în ceea ce privește sănătatea sau boala, ușurința sau durerea, viața sau moartea; și o resemnare completă a vieții celor mai apropiați prieteni pământești." Ea a simțit și o "pace dulce și seninătate a sufletului, fără un nor care s-o întrerupă; o bucurie neîntreruptă în toate lucrările naturii și ale Providenței; un acces minunat la Dumnezeu prin rugăciune, vorbind cu El simțitor, ca și cum Dumnezeu ar fi aici pe pământ; răspunsuri frecvente, clare, simțitoare și imediate la rugăciune; toate lacrimile șterse; toate necazurile și durerile vieții uitate, cu excepția tristeții pentru păcat; făcând totul pentru gloria lui Dumnezeu, cu o bucurie, o pace și o veselie neîntreruptă." În același timp, ea s-a implicat în îndeplinirea îndatoririlor obișnuite ale vieții cu mare diligență, considerându-le ca parte a slujirii lui Dumnezeu; și, când le-a făcut din acest motiv, a spus că ele sunt la fel de plăcute ca și rugăciunea însăși. Ea a arătat și o "anxietate extremă pentru a evita orice păcat și pentru a-și îndeplini toate obligațiile morale. Ea a fost extrem de exemplară în îndeplinirea tuturor îndatoririlor sociale și relative; a dat dovadă de o mare blândețe, de binefacere și de delicatețe a spiritului; și a evitat, cu o conștiinciozitate remarcabilă, toate lucrurile pe care le considera a fi slăbiciuni în caracterul ei."

Dar cum au ajuns aceste persoane la această înălțime în viața creștină? Deși prin harul liber și suveran - totuși nu a fost prin nici un miracol. Dacă vom folosi aceleași mijloace, putem atinge același scop; și aceasta fără a diminua dependența noastră de Dumnezeu sau suveranitatea Lui în dispensarea harului Său; căci El a rânduit mijloacele, la fel ca și scopul. Vorbind despre realizările doamnei Edwards, soțul ei spune: "Doamna Edwards a crescut, într-un mod neobișnuit, în har; și s-a ridicat, prin trepte foarte simțitoare, la o iubire mai mare pentru Dumnezeu, la o mai mare detașare de lume și la o stăpânire mai mare asupra păcatului și ispitei, prin mari încercări și conflicte, și prin lupte lungi și continue cu păcatul, și prin rugăciune și muncă stăruitoare și constantă în evlavie, și prin angajarea minții în folosirea tuturor mijloacelor. Această creștere a fost însoțită nu numai de o mare creștere a afecțiunilor religioase, ci și de o schimbare foarte vizibilă a comportamentului exterior; în special în a trăi deasupra lumii și într-un grad mai mare de statornicie și tărie în calea datoriei și a renunțării la sine; menținând lupta creștină sub ispite și biruind, din timp în timp, sub mari încercări; perseverând într-o liniște și odihnă neclintită, neatinsă, sub schimbările și accidentele timpului, cum ar fi anotimpurile durerilor extreme și pericolul aparent al morții imediate."

Găsim relatări despre încercări și lupte similare în viețile altora. Acest lucru este ceea ce ne putem aștepta. Este în concordanță cu viața creștină, așa cum este descrisă în cuvântul lui Dumnezeu. Este "prin multă suferință că intrăm în împărăția cerurilor." Acesta este drumul pe care trebuie să mergem, dacă vreodată vom intra acolo. Trebuie să facem din evlavie marea preocupare a vieții, căreia toate celelalte trebuie să-i dea prioritate. Trebuie să ne angajăm în lucrare cu întreaga noastră inimă, privind la Cristos pentru putere împotriva dușmanilor noștri spirituali; urmând exemplul lui Pavel, "uitând lucrurile care sunt în urmă și tinzând spre lucrurile care sunt înainte; alergând spre țintă pentru premiul chemării celei de sus a lui Dumnezeu în Cristos Isus;" și atunci vom ieși învingători la urmă, "prin Acela care ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi."