Fiice, Deznădejde, Groază și Mântuire

Fete, Disperare, Frică și Mântuire

Luca 8:40-56

de Dr. Jonathan Pennington

Scriptura noastră de azi vine din Luca 8:40-56. Dacă sunteți în stare, vă rog să vă ridicați în picioare pentru citirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Când Isus s-a întors, mulțimea l-a primit, fiindcă toți îl așteptau. Atunci a venit un om, numit Iair, care era conducătorul sinagogii, și a căzut la picioarele lui Isus, rugându-l să vină la casa lui, fiindcă unica lui fiică, o fată de aproximativ doisprezece ani, era pe moarte.

Pe când Isus mergea, mulțimile aproape că l-au zdrobit. Și era acolo o femeie care de doisprezece ani suferea de o scurgere de sânge, și pe care nimeni n-o putea vindeca. Ea a venit pe din spatele lui și a atins marginea hainei lui, și îndată sângele ei a încetat să curgă.

„Cine m-a atins?” a întrebat Isus.

Toți au negat, iar Petru a zis: „Doamne, oamenii sunt înghesuiți și te apăsă.”

Dar Isus a zis: „Cineva m-a atins; eu știu că o putere a ieșit din Mine.”

Atunci femeia, văzând că nu poate rămâne necunoscută, a venit tremurând și a căzut la picioarele lui. În fața tuturor oamenilor, ea a spus de ce l-a atins și cum a fost vindecată pe loc.

Atunci el i-a zis: „Fiică, credința ta te-a vindecat. Du-te în pace.”

Încă vorbind, a venit cineva de la casa lui Iair, conducătorul sinagogii. „Fiica ta a murit”, a zis el. „Nu mai deranjați pe Învățătorul.”

Auzind aceasta, Isus i-a zis lui Iair: „Nu te teme; crede numai, și ea va fi vindecată.”

Când a ajuns la casa lui Iair, n-a lăsat pe nimeni să intre cu el, afară de Petru, Ioan, Iacov și tatăl și mama copilului. Și toți oamenii plângeau și se văicăreau pentru ea.

„Opriți-vă de la văicăreală”, a zis Isus. „Ea nu este moartă, ci doarme.”

L-au batjocorit, știind că ea a murit. Dar el a luat-o de mână și a zis: „Copilă, scoală-te!” Duhul ei s-a întors și a stat imediat în picioare. Atunci Isus le-a spus să-i dea ceva de mâncat.

Părinții ei au fost uimiți, dar el le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.

Acesta este Cuvântul Domnului.

Eeee... wow. Aceasta este o poveste puternică. O poveste binecunoscută. În realitate, sunt două povești împletite. Și parte din motivul pentru care este atât de celebră este că Matei, Marcu și Luca o înregistrează în același mod: o poveste începe, o a doua o întrerupe, și apoi prima se încheie. Este ceea ce cercetătorii numesc intercalare, dar deoarece este greacă, îmi place să o numesc gyro - un strat, apoi umplutura, apoi stratul final.

Și Luca plasează această poveste „gyro” la sfârșitul unei întregi secvențe de scene care arată puterea lui Isus în a face bine. În capitolul 7, el vindecă slujitorul centurionului de la distanță. El învie fiul unei văduve. El iartă păcatele. El calmează furtuna. Tocmai înainte de aceasta, el arată autoritate asupra regatului spiritual prin alungarea unei legiuni de demoni. Și acum, pentru a încheia această serie de portrete ale autorității lui Isus, avem această poveste dublă.

Dar aici se întâmplă mai mult decât simpla juxtapunere a două povești. Aceste povești se reflectă intenționat una pe cealaltă. Ai putea-o numi povestea a două fiice. Fiica lui Iair în prima poveste și apoi această femeie - pe care Isus o numește „Fiică” în momentul cel mai crucial.

Ambele fiice sunt, de asemenea, conform legii iudaice, ritualic impure - una prin sângerare cronică, cealaltă prin moarte. Ne vom întoarce la aceasta.

Și apoi există conexiunea izbitoare a numărului doisprezece. O fată de doisprezece ani. O femeie care suferă de doisprezece ani. Anul în care această fată s-a născut a fost anul în care a început suferința acestei femei. Fire invizibile leagă viețile lor, și acum - deși probabil nu și-au cunoscut niciodată - ele se intersectează în această zi, în acest moment, când amândouă-l întâlnesc pe Isus și sunt complet transformate.

În mod tradițional, o fată devine femeie la doisprezece ani. Așadar, aici avem două fiice, două femei, ale căror povești sunt legate împreună. Și văzându-le împreună, cred că Dumnezeu are ceva profund de spus.

Secvența poveștilor lor este aceeași: deznădejde, groază și salvare. Aceasta este mișcarea pe care o vom urma.

Așadar, dacă aveți o Biblie - sau puteți deschide una - întoarceți-vă la Luca 8, începând cu versetul 40. Vreau să încetinim, să fim atenți și să mergem prin ceea ce se întâmplă, astfel încât să putem auzi ce are Dumnezeu pentru noi.

Prima etapă este deznădejdea.

Isus s-a întors de acea ciudată excursie cu discipolii Săi, unde a întâlnit și a vindecat demonizatul. Acum este într-o zonă populată și toată lumea îl caută. Au auzit învățătura Lui. Au văzut vindecările Lui. Știu că ceva din prezența lui Dumnezeu se odihnește asupra Lui. Așadar, mulțimile se presează.

Dar în mijlocul acelei mulțimi care se presează, se deschide o cale. Sosește un VIP: Iair, liderul sinagogii. Un om respectat, demn. Și cum se apropie el de Isus?

El cade la picioarele lui Isus și-L roagă.

Luca folosește această imagine din nou și din nou - căderea la picioarele lui Isus - ca o expresie corporală a deznădejdii. Este involuntar. Este ceea ce se întâmplă când fundul se prăbușește.

Niciodată nu am experimentat eu însumi acest lucru până într-un cuplu de momente în ultimul deceniu — unul în timpul unui sezon de adâncă anxietate și nedreptate, când m-am prăbușit literalmente la pământ. Și apoi, anul trecut, după operația de tumoră cerebrală a soției mele, cam la optsprezece ore mai târziu, când ea era într-o durere chinuitoare și credeam că sfârșitul a venit — nu puteam să nu mă prăbușesc lângă patul ei. Unii dintre voi au fost acolo. Alții nu. Dar este o expresie umană universală a disperării.

Și de ce este Iair disperat? Pentru că singura lui fiică — minunata lui fiică de doisprezece ani — este pe moarte. Nu doar bolnavă. Nu doar îi îngrijorează pe părinții ei așa cum copiii adesea o fac. Ea este pe moarte.

Și astfel el este distrus.

Și dacă te uiți doar la primele câteva versuri — versurile 41 și 42 — atâta de multă suferință, durere și frică sunt îngrămădite în ele încât este ușor să treci cu vederea greutatea emoțională a ceea ce acest om experimentează. Isus, pe care îl vedem în mod constant revărsând compasiune, spune da. El merge cu Iair. Și sfârșitul versului 42 ne amintește din nou că mulțimile îl zdrobește. Toată lumea vrea să fie aproape de el.

Apoi versul 43 introduce întreruperea:

O femeie era acolo care de doisprezece ani suferea de o sângerare, dar nimeni nu o putea vindeca.

Marcu adaugă că ea a cheltuit tot ce avea pe doctori și în loc să se amelioreze, ea a devenit și mai rău.

Deci, împreună cu Iair, vedem o disperare acută — o criză bruscă. Cu această femeie, vedem o disperare cronică — doisprezece ani lungi de suferință. Și conform Leviticului 15, orice ar fi fost starea ei medicală, ea era plasată în categoria celor ritualic necurăți. Nu păcătoasă. Nu vinovată. Dar separată. Tăiată afară.

Și pentru că starea ei n-a încetat niciodată, separarea n-a încetat niciodată. Orice atingea ea putea deveni necurat. Oricine atingea ea. Ea nu putea să se închine în templu. Probabil că nici măcar nu putea intra în Ierusalim. Ea era izolată. Singură. Săracă. O izgonită.

Încercați să vă imaginați: doisprezece ani fără să fi fost atinsă. Doisprezece ani fără să fi fost primită în casa cuiva. Doisprezece ani fără comunitate.

Și acum — aici — ea vede șansa ei. Mulțimea este imensă. Toată lumea se împinge. Nimeni nu poate vedea nimic clar. Discipolii încearcă să gestioneze haosul. Și ea se gândește: Dacă aș putea să mă apropii suficient... nimeni nu mă va observa. Nimeni nu mă va recunoaște. Dacă aș putea să ating doar marginea mantiei lui... cred că voi fi vindecată.

Așa că ea se strecoară prin mulțime, probabil cu eșarfa ei trasă jos, și își întinde mâna. Ea atinge tivul veșmintului lui.

Și instantaneu — ea știe. Corpul ei îi spune. Ca și cum o articulație s-ar fi reîntors la locul ei. Sau ca și cum acea clipă când o povară psihologică pe care nici măcar nu o înțelegeai pe deplin se ridică brusc și îți dai seama cât de grea era. Ea știe că este vindecată.

Îmi imaginez că abia a putut să creadă — bucurie amestecată cu necredință, amestecată cu frică pentru a spera din nou.

Istoria ar fi putut să se încheie aici. Multe istorii se încheie așa. Oamenii întâlnesc pe Isus, primesc vindecare și merg mai departe. Și cu Iair, Isus ar fi putut pur și simplu să-i vindece fiica de la distanță, așa cum a făcut în capitolul 7.

Dar se întâmplă ceva neașteptat. Există un alt pas. Nu doar deznădejde și eliberare — ci groază.

Priviți la versetul 45:

„Cine m-a atins?” a întrebat Isus.

Toată lumea neagă. Petru spune ceea ce oricine dintre noi ar spune: Stăpâne, toată lumea te atinge. Dar Isus știe că s-a întâmplat altceva. El știe că o putere a ieșit din el.

Și acest lucru este ciudat. Este singurul miracol de acest fel — cineva atinge haina lui Isus și este vindecat. Se simte aproape magic, ca un toiag de vindecare sau un cristal într-o poveste fantastică. Dar nu asta se întâmplă. Acesta este personal. Acesta este credință. De aceea Isus știe.

La urma urmei, mulți oameni se loveau de el. Doar unul a primit vindecare.

Și acum disperarea femeii se transformă în frică. Ea sperase să rămână anonimă. Reușise. Obținuse vindecarea. Ar fi putut să se îndepărteze. Dar Isus oprește întreaga mulțime și întreabă: Cine m-a atins?

Bucuria ei de moment se prăbușește în frică. Doi ani de rușine, excludere, singurătate — acum sunt expuse. Ea a atins pe Isus, făcându-l potențial impur. Ea a făcut-o în secret. Și acum stă înaintea unui om al lui Dumnezeu cu o autoritate de neimaginat.

Versetul 47:

Atunci femeia, văzând că nu poate rămâne neobservată, a venit tremurând și a căzut la picioarele lui. În prezența întregului popor, ea a spus de ce l-a atins și cum a fost vindecată instantaneu.

La fel ca Iair, ea cade la picioarele lui Isus. Dar nu numai în disperare — ci și în frică. Ea nu are idee ce se va întâmpla în continuare. Tot ce poate face este să fie sinceră și să se arunce înaintea lui.

Și înainte de a auzi răspunsul lui Isus, priviți la versetul 49:

În timp ce Isus vorbea încă, a venit cineva din casa lui Iair. „Fiica ta a murit”, a spus el. „Nu mai deranjați învățătorul.”

Așadar, la fel cum povestea femeii se deplasează de la disperare la bucurie la frică, și povestea lui Iair se deplasează de la disperare la frică. El vede mesagerul. El aude cuvintele reci.

Și dacă încercați să vă imaginați situația lui Iair aici — cu adevărat imaginați-o — puteți simți tensiunea. El este disperat. El l-a rugat pe Isus să vină. Isus a acceptat. Dar mulțimea încetinește totul. Oamenii se presează din toate părțile. Și Iair trebuie să gândească: Doamne, te rog — fiica mea moare. Nu avem timp pentru asta.

Și apoi Isus se oprește.

Și această femeie — o izgonită — vine înainte și cade la genunchii lui. Și tot ce poate gândi Iair este: Nu avem timp pentru asta. Fiica mea moare. Te rog, Doamne, trebuie să mergem.

Și apoi, în mijlocul acelei întârzieri chinuitoare, el aude cuvintele reci:

„Fiica ta a murit.

Nu mai deranjați învățătorul.”

Reechimă durerea Mariei și Martei în Ioan 11, când fratele lor a murit și Isus nu ajunsese la timp.

Ambele povești iau o turnură pe care nu o așteptăm. Ele trec de la rău la mai rău. De la disperare la groază.

Dar aceste două fiice urmează să experimenteze ceva diferit. Și aici este locul unde intră în scenă a treia mișcare - eliberarea.

Să ne întoarcem la femeia cu sângerare. Ea tremură la picioarele lui Isus, probabil fiind speriată că el ar putea retrage vindecarea, sau să o rușineze în public, sau cel mult să spună: Bine, poți păstra vindecarea, dar ceea ce ai făcut a fost greșit.

Ce va spune el?

Versetul 48:

„Fiică, credința ta te-a vindecat.

Mergi în pace.”

În loc să o dojenească, în loc să-și retragă puterea, el o binecuvântează. El o numește Fiică - un cuvânt pe care Isus nu-l folosește niciodată pentru nimeni altcine în Evanghelii. Și el o trimite departe în pace.

Și acest lucru ne arată din nou: nu a fost magie. Nu a fost un moment de amuletă de vindecare. Isus subliniază credința ei. El vrea ca ea - și toți ceilalți - să înțeleagă ce s-a întâmplat cu adevărat.

Și observați paralelismul cu Iair. Imediat în versetul 50, când vine vestea morții fiicei sale, Isus se întoarce către el și spune:

„Nu te teme.

Crede, și ea va fi vindecată.”

Credință din nou.

Și exact asta se întâmplă. Dacă te uiți la următorii câțiva verseti, Isus merge la casa lui Iair. Fata este moartă. Toată lumea știe asta. El nu lasă mulțimea să-l urmeze - numai Petru, Iacov, Ioan și părinții. Ei intră în camera unde zace fetița.

Pe drum, Isus spune: „De ce plângeți? Ea nu este moartă, ci doarme.” Ei râd de el. Ei știu moartea când o văd. Dar Isus înseamnă adesea mai mult decât cuvintele sale inițial sugerează.

Și de ce spune el acest lucru? Privește la versetul 56. După ce o învie, el le spune să nu spună nimănui ce s-a întâmplat. Isus nu înceracă să entuziasmeze mulțimea. El nu înceracă să câștige popularitate sau să înceapă un mișcare. Dacă ar fi vrut faimă, ar fi făcut această minune în stradă.

El acționează din compasiune — compasiune pură, sinceră. El reface viața acestei familii, dar nu este interesat de spectacol. El a venit să vindece, da — dar și să învețe, să proclame împărăția, și în cele din urmă să moară și să învie din nou, inaugurând o nouă relație între Dumnezeu și umanitate.

Așadar, disperarea care s-a transformat în groază se transformă acum în mântuire — pentru ambele fiice.

Și ce înseamnă acest lucru pentru noi?

În timp ce meditam la această poveste în această săptămână, m-am gândit: într-un sens, ar fi suficient să stăm în uimire. Să vedem puterea lui Isus. Să ne amintim că același Isus care a făcut aceste lucruri este viu astăzi, prezent cu noi, puternic și compasionat și intenționat.

Dar vreau să scot în evidență două propoziții — două adevăruri — pe care cred că Dumnezeu ne invită să le vedem.

În primul rând:

Dumnezeu vrea ca noi să avem o imagine mai completă a cine este Isus și ce face el pentru oameni — pentru noi.

Pe bună dreptate vorbim despre moartea și învierea lui Isus pentru iertarea păcatelor. Acest lucru este esențial. Nu este negociabil. Dar nu este întreaga poveste.

Povestiri ca aceasta ne arată că lucrarea lui Isus implică și: * curățirea a ceea ce este necurat * înlăturarea rușinii * biruirea morții * eliberarea oamenilor din situații disperate * restaurarea oamenilor în comunitate

Ambele fiice sunt restaurate în comunitățile lor. La fel ca demonizatul din povestirea anterioară. Tom Wright spune frumos: Isus își murdărește mâinile cu problemele lumii. El primește atingerea noastră tremurândă. Și el răspunde cu porunca biblică centrală: Nu te teme.

Isus nu doar iartă păcatele – el îndepărtează rușinea. El nu doar promite viața veșnică – el învinge moartea. El nu doar ne împacă cu Dumnezeu – el ne reface unul pe celălalt.

Și acest lucru este încă adevărat astăzi. Unii dintre voi aici – sau urmărind online – vă simțiți izolați. Rușine. Regret. Îngrozire. Pe dinafara, arătați ca și cum ați fi întregi. În interior, vă simțiți singuri.

Isus a venit nu numai să vă ierte, ci să vă reface – pe el însuși și pe ceilalți. Indiferent dacă eșecurile voastre sunt publice sau private, relaționale sau financiare, rușinea voastră poate fi îndepărtată. Puteți fi restabiliți în comunitatea pe care o doriți.

Un comentator a spus-o bine:

„Nu deranjați profesorul anymore” nu este niciodată răspunsul corect la necazurile noastre.

Poate că astăzi vă simțiți dincolo de speranță. Prea rușinați. Prea rupți. Prea departe.

Dar „nu deranjați profesorul anymore” nu este niciodată răspunsul corect.

Același Isus care a atins aceste vieți atinge și ale noastre. Și vrem să fim o biserică unde această restaurare este binevenită. Nu trebuie să vă adunați viața mai întâi. Sunteți bineveniți să fiți restaurați.

Și toate acestea sunt accesate nu prin performanță, ci prin credință – prin a cădea la picioarele lui Isus, în inimă sau cu trupul vostru, și mărturisind nevoia voastră.

Ceea ce ne conduce la a doua adevăr:

Dumnezeu folosește disperarea și spaima pentru a ne transforma – indiferent dacă vine izbăvirea sau nu.

În aceste povești, izbăvirea se întâmplă. Dar uneori nu se întâmplă. Și totuși Dumnezeu folosește disperarea și spaima pentru a ne transforma – indiferent dacă vine izbăvirea sau nu.

În această săptămână, am avut oportunitatea – unele planificate, multe neplanificate – de a petrece mult timp cu mulți dintre voi. Timp cu oameni aici, oameni de departe. Timp de păstorire, de ascultare, de a ține spațiul, de consiliere, de rugăciune. A fost o săptămână deosebit de grea – plină de situații disperate și de situații deznădăjduite.

Am fost cu sfinți mai în vârstă care îngrijesc soți/soții cu demență în timp ce se luptă cu cancerul înșiși.

Am fost alături de oameni a căror viață pare lustruită pe dinafară, dar care este plină de vinovăție, anxietate și regret.

Am stat alături de oameni în ruinele pierderii locului de muncă, căsătoriilor distruse și conflictelor cu copiii adulți pe care nu știu cum să-i gestioneze.

Am vorbit chiar și cu un student și prieten care face parte din personalul Bisericii Covenant Christ din Nashville, unde s-au produs evenimentele tragice în urmă cu o lună. El era în biroul său când s-a întâmplat — a fost abia cruțat — și apoi a stat în parcarea martor al urmărilor îngrozitoare. Dezolare.

Există o conversație pe care vreau să o împărtășesc cu voi, pentru că această persoană m-a rugat s-o fac. Chris mi-a dat permisiunea să o împărtășesc. Altfel, n-aș fi făcut-o.

Este vorba despre fratele nostru, Andrew Toy. Mulți dintre voi îl cunoașteți pe Andrew și pe Sarah Beth. Ei sunt membri ai comunității Sojourn. Andrew se luptă de mult timp cu probleme de sănătate, dar în ultimele săptămâni lucrurile au luat o întorsătură deosebit de dificilă. El se află acum într-un pat de spital — poate că ne urmărește chiar acum — la Cincinnati, în fața unei intervenții chirurgicale majore cu complicații semnificative. Acum câteva zile, el i-a întrebat pe doctorii săi, foarte direct, „Care sunt șansele mele de a muri?” Și răspunsul nu a fost mic.

Așadar, am avut o lungă conversație telefonică. Moartea este foarte reală pentru el acum, într-un mod în care cei mai mulți dintre noi trăim în negare. Am vorbit despre Luca 18 — unul dintre pasajele mele preferate — unde Isus spune povestea a doi oameni care se roagă: unul încrezător în propria lui dreptate, celălalt dureros de conștient de păcatul și de fragilitatea sa. Unul spune: „Mulțumesc că nu sunt ca omul acela.” Celălalt poate spune doar: „Doamne, fie-ți milă de mine, un păcătos.” Și Isus întreabă: Care dintre ei a plecat acasă justificat?

Am vorbit despre asta. Am vorbit despre Luca 8. Am vorbit despre această poveste astăzi. Și laudă lui Dumnezeu pentru harul din vocea lui Andrew - simplitatea de a avea încredere în Isus în fața groazei, claritatea care vine când moartea nu este teoretică, ci posibilă. Acesta este darul ciudat al disperării. Darul ciudat al groazei. Ea clarifică ceea ce contează. Ea clarifică pentru ce este viața.

Și puteți să vă alăturați mie în rugăciunea ca Dumnezeu să-l elibereze complet - ca Dumnezeu să-l și familia lui de această durere. Dumnezeu poate face asta. Dar după mărturia lui Andrew - ceea ce a vrut el să spun - este aceasta:

Dumnezeu este prezent cu el în această situație îngrozitoare, indiferent dacă vine eliberarea sau nu.

Acest lucru este frumos. Pentru că împreună cu Dumnezeu, lucrurile sunt diferite. A ști cine este Dumnezeu ca Eliberator - chiar și atunci când eliberarea întârzie sau nu vine - schimbă totul.

Îmi plac aceste versuri din Deuteronom. Israel a fost în pustiu timp de patruzeci de ani - patruzeci de ani de disperare, frică, pierdere și durere. Și Moise spune în Deuteronom 8:

Veți aminti toată calea pe care Domnul Dumnezeul vostru v-a condus în acești patruzeci de ani în pustiu, ca să vă înjosească, să vă încerce pentru a ști ce era în inima voastră... Și i-a înjosit și i-a lăsat să flămânzească și i-a hrănit cu mană... ca să vă facă să știți că omul nu trăiește numai din pâine, ci din orice cuvânt care iese din gura Domnului... ca să vă înjosească și să vă încerce, pentru a face bine în cele din urmă.

Aceasta este claritatea care vine în pustiu.

Aceasta este claritatea care vine în disperare.

Aceasta este claritatea care vine în groază.

Henry David Thoreau a spus în mod celebru: „Majoritatea oamenilor duc vieți de disperare tăcută”. El continuă: ceea ce numim resemnare este de fapt disperare confirmată. Și o disperare inconștientă se ascunde sub amuzamentele vieții.

Nuştiu unde eşti astăzi. Ştiu că mulţi dintre voi sunteţi în deznădejde. Unii dintre voi sunteţi în teroare. Unii dintre voi vă simţiţi bine — şi asta e bine. Există anotimpuri de odihnă. Dar mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi va înfrunta limitele noastre — mortalitatea noastră, lipsa noastră de control.

Şi mesajul lui Dumnezeu aici este că acelaşi Dumnezeu care a fost prezent pentru Iair şi fiica lui, şi pentru această femeie cu sângerare, este acelaşi Dumnezeu care nu s-a schimbat. El este prezent acum pentru noi în Isus. Aceasta este cu adevărat vestea bună.

Oriunde te-ai afla astăzi — sau dacă nu astăzi, atunci cândva în curând — când vei înfrunta deznădejdea şi teroarea, există speranţă.

Există speranţă pentru că Dumnezeu va fi prezent împreună cu tine.

Există speranţă pentru că Isus îi primeşte pe cei care tremură.

Există speranţă pentru că credinţa — credinţa simplă, desperată — deschide uşa spre prezenţa Lui.

Dr. Jonathan T. Pennington este în prezent profesor de Interpretare a Noului Testament la Seminarul Teologic Southern din Louisville, Kentucky. De asemenea, a servit în mod regulat ca profesor invitat la Seminarul Teologic Reformat (Orlando), Seminarul Teologic Southeastern, Institutul Bisericii Satului (Dallas) şi Institutul de Studii Biblice din Orlando, FL, precum şi la Colegiul Morling (Melbourne, Australia).

Acest articol se bazează pe textul verbatim al unei predici a Dr. Pennington. A fost editat uşor în Copilot, precum şi de personalul teologic de la Third Millennium Ministries.